Solteris! De această dată vom aborda biserica, ca instituţie şi nu numai, vizând implicaţiile pe care le are şi le-a avut în viaţa socială. Însuşi termenul de instituţie vine de la a institui sau a impune o anumită conduită entităţii în societatea terestră. Sistemul instituţional de organizare provine dintr-o perioadă în care societatea umană era coordonată de spirite-grup, iar omul, fiind încă nepregătit pentru etapa individualizării, urma o evoluţie coordonată din exterior. Acest lucru este depăşit în prezent, fiecare fiinţă revenind, printrun proces de individualizare, la conştiinţa Christică, la divinitatea care o reprezintă de fapt, şi care este. Deci, orice sistem instituţional care vizează impunerea din exterior a unei căi de evoluţie, a unei direcţii a vieţii, atât particulare cât şi sociale, nu mai este valabil. Aşa cum am mai spus, instituţia, ca sistem de organizare, a avut rolul său istoric, însă în prezent el este depăşit.
La prima vedere ar părea o idee spectaculoasă, însă este o realitate care, chiar dacă este percepută numai de o minoritate din populaţia Geei, se manifestă şi reprezintă prezentul universal sau lecţia pe care trebuie să o înveţe societatea umană în această perioadă. Este învăţătura unei epoci care bate la uşă, iar aceia dintre voi care se consideră pregătiţi săi deschidă, vor înţelege despre ce este vorba. Nimeni nu poate impune evoluţia, dar fiţi siguri că cel puţin 30 % din fiinţele umane care populează Geea sunt pregătite pentru acest proces, şi mai ales sunt dispuse să evolueze. Dacă şi ceilalţi vor dori să o facă sau nu, este efectiv treaba lor, însă aşa cum nu li se poate impune, nu au nici dreptul să generalizeze o anumită trăire, un anumit comportament sau credinţă care duce la consecinţe din ce în ce mai dramatice. Astfel, într-o primă fază, pe Geea vor exista două societăţi, cei care se vor trezi şi cei care vor continua să păstreze tradiţia, însă cu consecinţele obişnuite. Departajarea nu are cum să fie făcută de cineva, ci numai prin decizia fiecăruia, ceea ce se poate vedea în faptele sale.
Biserica, ca instituţie, porneşte tocmai de la această etapă a spiritelor-grup, în care oamenii, fiind coordonaţi din exterior, reprezentau acest idol sau spirit tot în formule exterioare, în manifestările adresate, închinate lui sub formă de ritualuri, dar aceasta nu pentru că ar fi fost un gest cerut, ci pentru că aşa era perceput în epoca respectivă procesul comunicării spirituale. Ca în orice instituţie, s-a determinat un sistem de organizare, ierarhic, prin care această activitate era coordonată, însă foarte curând s-a ajuns ca adevărul să fie ascuns, iar preoţii să devină slujitorii propriului egoism, ceea ce pas cu pas a degenerat în situaţia de astăzi, o situaţie care exista de altfel de acum două mii de ani, când reacţia acestei instituţii la o nouă învăţătură a fost criminală. Lecţia care a fost dată omului acum două mii de ani este valabilă şi în prezent. Ea nu are nici o legătură cu Biserica, cu ritualurile şi cu alte devieri de acest gen, ci reprezintă acelaşi adevăr etern al unităţii în diversitate, al divinităţii pe care o reprezintă fiecare. Majoritatea entităţilor nu au înţeles nici azi ceea ce s-a întâmplat acum două mii de ani, iar reactualizarea pe care o facem în prezent vizează o simplă necesitate a sincerităţii, un simplu apel la bun simţ, căci dacă nu ştiţi, măcar recunoaşteţi acest lucru. Repetarea unor dogme învăţate la cursurile de teologie nu satisface decât naivitatea omului, dar nu şi nevoia s-a reală de cunoaştere, de spiritualizare, de trăire în adevăratul sens al cuvântului.
Astfel, biserica se prezintă ca un blocaj spiritual şi, mai mult, ca o sinistră păcăleală continuată prin spectacole iresponsabile. Este uimitor cum întro epocă a navelor cosmice, a unei tehnologii extraordinare, omul mai poate avea astfel de manifestări. Nevoia firească de revenire la propria divinitate a făcut să fie acceptat orice în această încercare disperată a revenirii la lumea interioară, de la metode pragmatice, precise, cum este materialismul şi care a avut un rezultat numai la nivel de tehnologie, până la metode iraţionale, dogmatice, care nu se ridică nici măcar la acest nivel. Însă, decât deloc, înţelegem situaţia existentă prin faptul că vidul informaţional actual şi, de asemenea, lipsa unor argumente suficient de puternice pentru a realiza o anumită conduită, o anumită cale în evoluţie, a făcut ca existenţa pe Geea să fie compusă din încercări, din tatonări legate de orice, fără însă a apuca pe vreun drum. Astfel entitatea, prinsă într-un cerc vicios al copierii, încearcă orice, căutând să i se potrivească cât mai bine, însă uitând de faptul că fiecare este unic şi că soluţia nu constă într-un gest de a copia, ci de a urma propria cale, care este unică, la fel ca şi entitatea. Dar nevoia normală de prietenie, de sociabilitate a omului, la făcut să aleagă o grupare sau alta, o instituţie sau alta, indiferent dacă este sau nu de vreo importanţă, dar cât de cât, aşa, el are un statut şi poate fi privit ca prieten de cei cu acelaşi statut.
Câţi dintre cei care îşi spun credincioşi cunosc credinţa căreia spun că îi aparţin? O cunosc, eventual, ca o copiere sau din auzite, dar nu au făcut nimic care să reprezinte un studiu la acest nivel, o încercare posibilă de a pătrunde în profunzimea înţelegerii acestor dogme, fiind mai mult într-o situaţie de ipocrizie, de teamă, de a justifica o copiere fără nici un Dumnezeu, cum s-ar spune, decât poate propriul egoism sau propria naivitate. Faptul că multe lucruri sunt ştiute şi memorate, dar în practică sunt total inutile, constituie un argument prin care putem afirma că, în general, entităţile fac figuraţie în Planul Fizic, căutând să găsească un loc unde le poate fi cât mai bine, apoi trăgând de el să îl menţină, situaţie în care confundarea cu corpul fizic a unei entităţi face ca întreaga sa percepţie să fie un cumul de senzaţii printre care caută vocea care se află în el. Suntem conştienţi că, atât medicii cât şi profesorii, la fel şi preoţii, nu fac ceea ce fac într-un mod premeditat sau responsabil, şi tocmai de aceea facem apel la cei ce sunt în măsură să mai vadă, să mai audă realitatea interioară, să-şi mai asculte vocea şi sinceritatea pentru a opri această tragedie gratuită, efectiv gratuită. Căci nimeni nu are cum să câştige astfel, indiferent de poziţia sa socială, de ceea ce face sau în ceea ce crede. Omul poate câştiga numai prin sinceritate, prin loialitate faţă de el însuşi, printrun minim curaj de a reveni la propriai eternitate. Nu este suficient să înţelegeţi un lucru, mai departe el trebuie înfăptuit, de aceea mergeţi înainte cu răbdare, căci înţelegerea nu constă în a aproba, ci în a înfăptui, ceea ce nu se poate decât prin dreptul sincerităţii, al autojudecăţii cu voi înşivă. Nimeni nu poate lua sau da drepturi omului, căci el le are pe toate, efectiv, fără nici o limită în afară de propriilei concepte. Nimeni nu vă poate da sau lua dreptul de a fi sinceri, curajoşi, iubitori, normali, la fel cum nimeni nu vi le poate da, ci numai voi înşivă.
Am aşteptat ca măcar una din instituţiile terestre, în această perioadă de Apocalips, să ia o atitudine prin care să fie date soluţii situaţiei actuale, însă starea de anestezie, de devitalizare, şi imposibilitatea de a avea o imagine holistică asupra sistemului terestru, argumentează faptul că instituţiile, şi mai ales cei care le conduc, nu mai pot face faţă decât printr-un minim ajutor pe care încercăm săl acordăm. De altfel, ne exprimăm speranţa şi dorinţa totodată, că această carte va ajunge pe masa oricărui om ce ocupă un post de răspundere, de ale cărui decizii depind alte entităţi, indiferent care ar fi numărul acestora. Astfel încât, deocamdată, informăm, pentru că, atunci când se vor alege oile de capre, nimeni nu va mai putea spune că nu a ştiut, ci numai că nu l-a interesat, a ignorat sau chiar a fost împotrivă.
Într-adevăr, sunt cuvinte sau afirmaţii ale căror argumente le trăiţi zilnic, şi atunci când ştiţi că se poate şi mai bine, de ce nu aţi încerca? Încercarea necesită curaj şi responsabilitate, căci înainte este ceva aparent necunoscut, dar care deja nu mai este nepătruns. În şase ani de zile, Elta a demonstrat, prin mii de oameni care au revenit la Legile Universale, faptul că se poate şi binele, şi din moment ce se poate pentru cineva, înseamnă că se poate pentru toată lumea. Treziţi-vă, adevărul faptei nu are cum să fie nici contrazis, nici contestat. La nivel teoretic se poate discuta orice, se poate spune orice, dar faptele nimeni nu mai are cum să le conteste, poate numai dacă într-adevăr nu vrea să le vadă. Omul este, în general, o fiinţă care îşi vrea binele, dar nu întotdeauna suficient de curajoasă, de sinceră pentru al trăi la propriu. Puterea exemplului este cea care poate confirma tuturor că tot ce intuiesc reprezintă o realitate, şi nu o încercare de a juca în favoarea altcuiva, decât a bunului simţ. Important este ca, trezindu-vă, mai departe să vă decideţi prin voi înşivă cum puteţi face mai bune situaţiile cu care vă întâlniţi, pentru că această abordare în mare a ansamblului social, care vizează situaţii mai mult generale, poate funcţiona prin particularizare, fiecare putând duce mai departe o informaţie a omului pentru om, important fiind impulsul, căci asta este şi ceea ce putem da un impuls. Impulsul poate constitui premiza unei mişcări, dar numai entitatea în sine poate genera mişcarea. A reveni la mişcare, la evoluţie, la un mod responsabil după sute şi mii de ani de stat pe bară, contemplând ceea ce tot noi împreună cu voi am creat deci noi într-o singură unitate , înseamnă ca entitatea (pentru că se poate) să lase frâu liber creativităţii, iniţiativei sale şi să-şi construiască propria viaţă prin originalitate şi bun simţ, ajutându-i şi pe cei din jurul său. Este şi normal ca, după mii de ani în lanţuri, primele mişcări să fie nesigure şi extrem de încete, dar se poate ca, pas cu pas, să vă aduceţi aminte. Nimeni nu vă poate spune mai departe încotro să mergeţi, ci voi, revenind de această dată la pupitrul de comandă al propriei voastre vieţi, veţi decide permanent.
Este şi normal că, la atâta critică, preoţii ar trebui să-şi simtă lezat orgoliul, medicii şi profesorii la fel, să se simtă direct vizaţi prin funcţia şi rolul pe care le îndeplinesc în societate. Menţionăm, însă, că nimeni nu are cum să fie judecat în particular, ceea ce putem critica fiind numai consecinţele unei mentalităţi, ale unei înfăptuiri de care cineva trebuie să fie, totuşi, responsabil, nu în sensul de a fi condamnat, ci pentru a putea reface toate acestea pe baze reale, umane, fireşti. Un profesor nu va putea reface învăţământul decât dacă va redeveni mai întâi om, deci responsabil la modul absolut şi pe un drum al său, astfel că nici un profesor nu va mai semăna cu altul şi nici învăţătura sa nu va mai semăna cu a altuia, decât în linii generale. La fel şi în cadrul preoţimii: niciodată un preot, un funcţionar, nu va putea ajunge la sacralitatea realităţii spirituale înainte de a se naşte a doua oară, pornind la un drum al său de acolo de unde se afla, deci de la cota zero. Astfel, suntem siguri că intuiţi că oricine poate fi, orice face, atributele neaparţinând celui care face, ci numai faptelor sale.
Prin introducerea astrologiei în organizarea societăţii umane se vor descoperi entităţi care au funcţii de profesori, dar care sunt apte pentru a fi preoţi sau medici, sau ingineri, ş.a.m.d. Lipsa unor noţiuni elementare de astrologie a făcut ca entitatea să nu mai caute o împlinire a capacităţilor sale dominante sau o continuare a unei misiuni din alte încarnări, ci să se îndrepte spre lucrul unde câştigul este cel mai uşor sau spre care este atras ideologic, dar practic nu rareori fiind chiar în antifază, deci nepotrivit pentru rolul pe care îl joacă. Lipsa unei educaţii în primul rând umane, deci întregi, face ca fragmente dintr-un întreg să caute în permanenţă întregul, aşa zisa specializare aplicată azi nefiind decât un blocaj mental, un aspect de limitare şi interdependenţă continuă.
Oricât s-ar vorbi de libertate, indiferent ce sistem de organizare socială ar fi aplicat, omul nu poate fi liber decât prin el însuşi. Nimeni nu-i poate oferi libertatea, fericirea, sănătatea, ci numai el însuşi. Pentru aceasta, condiţiile nu sunt o justificare, căci nu condiţiile lipsesc, ci informaţia, metoda pentru a realiza aceste performanţe atât de fireşti şi pentru care, culmea, chiar când o aveţi, aveţi şi exemplul aplicării ei, dar tot continuaţi să o ignoraţi. Nu uitaţi că milioane de nevinovaţi suferă pentru cei care ignoră având încă posibilitatea de a o mai face şi care, dacă s-ar trezi, iar putea ajuta şi pe cei care riscă să se trezească prea târziu. Un om îşi permite să ignore un adevăr atâta vreme cât o duce bine, un bine care nici el nu ştie cât va dura, dacă va dura, de unde este, pentru ce, deşi aceasta este, la propriu, o situaţie de iresponsabilitate care pe moment nu costă pentru cel care se consideră realizat sau mulţumit, împăcat cu ceea ce trăieşte, dar această împăcare a sa înseamnă ignorarea a milioane de nevinovaţi, de necunoscuţi a căror chemare de ajutor nu se aude, chiar dacă auziţi despre ea, şi nu se vede, chiar dacă o vedeţi. Pare incredibil, dar de câte ori urmăriţi un buletin de ştiri, ar trebui să realizaţi că acelea nu sunt date pentru a fi ascultate, ci care vă implică întreaga responsabilitate. Poate că nu este uşor să percepeţi asta şi nici nu aveţi o educaţie în acest sens. Dar orice informaţie privind omul îl priveşte pe orice om, orice situaţie manifestată de oricine, oriunde, oricând, cu consecinţe pentru ceilalţi, vă implică în egală măsură pe fiecare în parte, rămânând însă ca voi să vă implicaţi.
Nici un lucru nu este imposibil când credeţi în posibilitatea sa. Marile evenimente nu pornesc de la mari manifestări, ci de la bun simţ, efectiv de la bun simţ, deci este o situaţie care nu are cum să fie interpretată prin sfera gândirii, ci a responsabilităţii particulare care, prin individualizare, va viza direct sfera universalităţii. Astfel, critica nu se adresează cuiva, ci este în înseşi consecinţele faptelor pe care le trăiţi, cauzate de o negură, de un întuneric informaţional şi, de asemenea, de lipsa unei metodologii în aplicarea unei informaţii de acolo de unde vă aflaţi. Această metodologie poate fi numai particulară, la fel cum şi situaţiile sunt particulare. Nu daţi vina pe condiţii, căci vă veţi autocondiţiona. Nimeni nu este privilegiat, căci cei care au condiţii mai bune înseamnă că numai la aşa ceva pot face faţă, şi cu cât o entitate este prinsă în probe mai grele, cu atât înseamnă că poate mai mult, permanent fiind solicitată să trăiască, să înfăptuiască la întreaga sa capacitate. În teorie pot exista reguli, dar în practică există numai Legile Universale, care nu vă întreabă ce teorie aplicaţi, ci vă oferă consecinţele experienţei voastre, ale metodelor pe care le aplicaţi.
Nimic nu este întâmplător, orice eveniment este cauzat de o iniţiere a sa printr-o anumită formă mentală, iar în practică el apare în ordinea unei armonii unitare. Dacă aţi fi puţin atenţi, aţi putea percepe faptul că orice eveniment, de oriunde din Univers, raportat la orice alt eveniment, este într-o relaţie care îi justifică simultaneitatea şi manifestarea, în planul cauzal corelările fiind făcute de la sine în afara structurilor de gândire şi în mod inconştient, cu maximum de randament şi cu efort zero. Deci, nu uitaţi că, oriunde aţi fi, orice aţi face, vă puteţi trezi şii puteţi ajuta şi pe alţii să se trezească, indiferent dacă acest lucru îl percepeţi imediat sau nu, căci, pentru cei care au decis, mişcarea şi continuitatea reprezintă confirmarea cea mai firească a progresului.
În infinitul care se deschide înaintea voastră, Jurnalul vă oferă posibilitatea permanentă a autocorecţiei, a dezvoltării imaginaţiei în sensul creativităţii, al originalităţii la nivel de practică, deci implicit nu aveţi cum să vă pierdeţi. Pe de altă parte, fiecare din voi este ajutat de prieteni din dimensiunile subtile, pentru a nu pierde o cărare pe care vă aflaţi, astfel că, prin acest efort unitar şi prin înţelegerea posibilităţilor care vă aparţin, a ajutorului pe care-l aveţi, este imposibil să nu reuşiţi, odată porniţi la drum, dar de această dată este drumul vostru, care nu vă izolează, ci vă reîntoarce la prietenie, la Iubirea universală.
Revenind la biserică, faceţi ca propriul vostru corp să devină Templu, faceţi ca propria voastră viaţă să fie o permanentă confirmare a înţelegerii, a continuării creaţiei, a responsabilităţii pe care numai un Christ o poate avea. Despre jucării cum este biserica nu se poate vorbi serios, însă despre jucători se poate vorbi responsabil. Este un paradox, căci pentru a vă redescoperi existenţa trebuie să renunţaţi la ceea ce nu există. Chiar şi ceea ce criticăm noi, în realitate nu este decât o mentalitate care, prin repetare, a devenit dramatică la nivel de fapte, dar suntem convinşi că veţi reuşi să vedeţi printre rânduri că, dincolo de duritatea cu care ne adresăm, dincolo de critica pe care o facem, ne aflăm aici ca prieteni, ca prieteni care vă aşteaptă de prea mult timp să nu mai aşteptaţi, şi care se întreabă de ce şi în al doisprezecelea ceas fraţii lor încă şovăie. Suntem aici şi ne-am bucura dacă v-aţi mai aduce aminte de voi, căci atunci aţi şti că ne ştiţi. Existenţa nu este a cuiva, ci a tuturor, numai că necesită efortul ca fiecare să şi-o dăruiască prin el însuşi. Curaj, prieteni!
Solteris!
Sursa:'Viata pe Geea'
